Coordonatorul așezămintelor din Bihor susține că o parte dintre cei 409 oameni scoși de acolo în vara aceasta plâng și cer să se întoarcă. Afirmația nu poate fi verificată independent.
Poate fi verificat însă altceva: că pentru 165 dintre ei acolo era, în acte, domiciliul. Că trei au murit în trei săptămâni de la mutare. Că la linia telefonică deschisă pentru rude au sunat 40 de persoane și niciuna nu a vrut să ia pe cineva acasă. Și că, atunci când același om a întrebat în scris patru instituții dacă are dreptul să găzduiască un om la el acasă, nicio instituție nu a putut indica articolul de lege.
Aceasta este povestea completă, în date verificabile.
I. Ce era Dumbrava
Întrebarea din ambulanță
Timp de aproape două decenii, spitale din toată România au trimis pacienți către așezămintele din comunele Holod, Ceica, Tinca și Lăzăreni, județul Bihor. Cu ambulanța. Fără să întrebe de autorizații, de personal calificat, de avize.
Întrebarea era una singură: îl luați?
Nu venea de la oameni răi. Venea de la un medic de gardă care avea în fața lui un pacient operat, imobilizat, fără acte, fără familie și fără domiciliu, care trebuia externat a doua zi. Venea de la un asistent social de primărie care avea în fișa postului o obligație și nu avea în oraș niciun pat.
Venea, cu alte cuvinte, de la stat.
Pe 3 aprilie 2026 — la mai puțin de trei luni de descindere — medicul-șef al Unității de Primiri Urgențe de la Spitalul Județean Constanța cerea personal rezidență permanentă pentru un om fără adăpost, fără venituri și fără aparținători. Nu cerea de la stat. Cerea de la Viorel Pașca.
Cifra care nu a fost contestată
Potrivit relatării publice a lui Viorel Pașca, din peste 3.500 de persoane ajunse la Dumbrava în douăzeci de ani, aproximativ 2.000 au plecat singure, atunci când s-au făcut bine. Cifra nu a fost contestată de nicio instituție, în nicio conferință de presă, în niciun comunicat.
O parte plecau tocmai din cauza regulilor: fără alcool, fără țigări, fără cerșit, cu igienă obligatorie. Interdicția fumatului avea, spune el, și un motiv social — trei sferturi dintre beneficiari nu aveau niciun venit, iar a-i privi pe alții fumând ar fi fost un chin.
Povestește despre doi bărbați duși, la cererea lor, în Gara Mare din Oradea, deși încă se deplasau în scaun cu rotile, care în câteva minute făcuseră rost de țigări. Despre un altul, adus cu ambulanța de la Oradea, care s-a îmbătat pe cei 40 de kilometri golind flaconul de spirt medicinal. Despre oameni care se întorceau din prag când auzeau că trebuie să se spele.
Așezămintele funcționau, în tot acest timp, fără nicio autorizație. Acesta este un fapt necontestat, inclusiv de apărare.
II. Ziua de 30 iunie
Intervenția
Pe 30 iunie 2026, DIICOT a efectuat 27 de percheziții în județul Bihor. În câteva ore, 409 persoane au fost identificate, urcate în microbuze și distribuite prin țară.
Ministrul interimar al Muncii, Dragoș Pîslaru, a declarat public că ministerul pe care îl conducea nu fusese informat în prealabil și că autoritățile au fost puse „în fața faptului împlinit”. Tot el a afirmat că statul român este, în multe cazuri, incapabil să îi ajute pe cei vulnerabili.
Cine erau cei 409
Datele comunicate de Ministerul Muncii: 212 persoane vârstnice; 149 încadrate în grad de handicap; 165 cu domiciliul în Dumbrava, Holod sau Tinca; 11 fără act de identitate și fără cod numeric personal.
Două linii merită oprire.
Cele 165 de persoane cu domiciliul acolo. Pentru ele, operațiunea nu a însemnat mutarea dintr-un azil neautorizat într-un centru licențiat, ci mutarea din localitatea de domiciliu în alt județ. În termeni strict administrativi, au fost transferate din propriul lor domiciliu.
Cei 11 fără CNP. Erau oameni care existau fizic într-o comună din Bihor, dar nu existau deloc în evidențele statului. Fără cod numeric personal nu poți fi beneficiarul niciunui serviciu social, nu poți avea pensie, nu poți avea asigurare de sănătate. Ei nu au fost ratați de sistem. Nu au intrat niciodată în el.
Ce s-a întâmplat după
Primul bilanț: 391 de persoane relocate în servicii sociale licențiate din 19 județe, 18 rămase la UPU Bihor.
Bilanțul din 21 iulie, centralizat pe baza a 79 de vizite pe teren ale inspectorilor sociali: 394 integrate în servicii sociale, în 20 de județe; 15 internate în unități medicale; 3 decedate.
Primul decedat: un bărbat de 55 de ani, cu domiciliul în Oradea, transferat în județul Mureș. Ministerul a precizat că, înainte de transfer, trecuse printr-o evaluare medicală în care nu fuseseră identificate afecțiuni grave sau situații de urgență; cauza morții urma să fie stabilită de medicina legală.
Alte două decese, dintre cele 15 persoane internate, au fost anunțate două săptămâni mai târziu. Tot atunci s-a comunicat că un bărbat a fugit din centrul în care fusese internat.
Rezultatele expertizelor medico-legale nu au fost făcute publice. Nu se poate afirma nici că decesele au fost cauzate de transfer, nici că nu au fost. Se poate consemna doar că trei oameni care erau în viață pe 29 iunie nu mai erau după trei săptămâni.
O femeie de 62 de ani a fost transferată tocmai la Botoșani, la sute de kilometri de casă, și preluată ulterior de familie, după ce nepoata sa a cerut reintegrarea. Este singurul caz documentat public în care cineva a venit după una dintre cele 409 persoane.
Cum a decurs preluarea
DGASPC Sibiu. Directoarea generală, Liliana Agârbiceanu, a transmis într-un comunicat că procesul de preluare a ridicat provocări semnificative, în principal din cauza lipsei documentelor medicale și sociale ale persoanelor transferate.
În termeni practici: centre licențiate au primit oameni bolnavi despre care nu știau ce afecțiuni au și ce tratament urmează.
Patruzeci de apeluri
Ministerul Muncii a deschis o linie telefonică pentru aparținători. 40 de apeluri. Zero persoane dispuse să preia pe cineva în îngrijire.
Patruzeci de apeluri pentru 409 oameni.
Cifra nu a fost contestată și aproape că nu a fost comentată. Ea răspunde însă, indirect, la întrebarea pe care coordonatorul așezămintelor o pune public: dacă acei oameni ar fi avut unde să se întoarcă, în sensul obișnuit al cuvântului, întrebarea nu s-ar fi pus.
Nu este o acuzație la adresa familiilor. Situația reală arată, în multe cazuri, așa: un om cu demență avansată, o garsonieră, doi adulți care lucrează și nicio zi de concediu rămasă. Refuzul acela nu e cruzime. E epuizare. Dar explică, mai bine decât orice analiză, de ce a existat Dumbrava.
III. „Vor să se întoarcă acasă”
Cererea publică
Pe 13 iulie, Curtea de Apel București a respins contestația DIICOT și a ridicat inclusiv controlul judiciar. A doua zi, Viorel Pașca a transmis un mesaj public adresat prefectului județului Bihor, miniștrilor Sănătății și Muncii și conducerii instituțiilor implicate în protecția socială.
Cererea: ca persoanele mutate din așezăminte să fie lăsate să revină acolo unde, susține el, locuiau de fapt și de drept. Afirmă în mesaj că o parte dintre beneficiari ar fi ținuți împotriva voinței lor în locurile în care au fost transferați, deși au domiciliul în Dumbrava sau Tinca. Tot atunci a propus discuții cu autoritățile pentru autorizarea centrelor.
Într-o postare anterioară scrisese: „Avem multe semnale și surse din care aflăm că o parte dintre bolnavi plâng și vor să se întoarcă la Dumbrava.” A adăugat însă, corect, că alții nu mai vor — având acum posibilitatea să trăiască fără reguli.
A doua jumătate a afirmației este la fel de importantă ca prima și este, de regulă, ignorată în relatări.
Ce susține afirmația
Dorința beneficiarilor nu poate fi nici confirmată, nici infirmată din surse publice. Un singur element din datele oficiale îi dă un suport concret: 165 dintre cei 409 aveau domiciliul în Dumbrava, Holod sau Tinca.
Pentru ei, „acasă” nu este o figură de stil. Este adresa din buletin.
Ce o contrazice
Cele 40 de apeluri. Dacă acei oameni ar fi avut unde să se întoarcă în sensul obișnuit al cuvântului — la o familie, la o casă a lor — nu ar mai fi fost la Dumbrava de la bun început.
Iar așezămintele funcționau fără nicio autorizație. O revenire, în forma cerută, ar însemna întoarcerea în același cadru nelegal — motiv pentru care nicio instituție nu a răspuns afirmativ cererii.
Între cele două se află întrebarea la care statul nu a răspuns nici până acum: dacă acei oameni nu pot rămâne unde au fost duși și nu pot reveni unde locuiau, unde este locul lor?
IV. Ancheta
Dosarul DIICOT vizează constituirea unui grup infracțional organizat, trafic de persoane în formă continuată și complicitate, în perioada 2020 – iunie 2026, cu un prejudiciu estimat de anchetatori la aproximativ 13,048 milioane de lei. Au fost puse sub acuzare 11 persoane: Viorel Pașca, soția sa, cei trei fii ai săi și administratoarea așezămintelor.
Acuzațiile sunt extrem de grave și nu pot fi minimalizate. La percheziții au fost găsite peste 400 de persoane în imobile neautorizate și un seif cu sute de carduri bancare aparținând beneficiarilor. Un seif cu sute de carduri nu se explică prin binele făcut.
Separat, ITM Bihor a amendat asociația cu un milion de lei pentru 36 de persoane care lucrau fără contract de muncă. Apărarea susține că erau contracte de voluntariat.
Ce au spus instanțele
Pe 2 iulie 2026, Tribunalul București respinge cererea de arestare preventivă și dispune cercetarea sub control judiciar. Pe 13 iulie 2026, Curtea de Apel București respinge contestația DIICOT și ridică inclusiv controlul judiciar. Ulterior, aceeași instanță ridică sechestrele instituite asupra bunurilor.
În motivare, Curtea de Apel a arătat că acuzațiile de „sclavie” formulate de procurori nu se susțin, că unele concluzii ale anchetei sunt nerealiste și — element esențial — că o parte dintre beneficiari fuseseră direcționați către Dumbrava chiar de instituții ale statului.
Avocatul familiei, Răzvan Doseanu, a cerut public autorităților să explice care a fost baza legală pentru relocarea tuturor celor 409 persoane, în condițiile în care acuzațiile din dosar ar viza un număr mai mic de presupuse victime.
Ancheta continuă. Toate persoanele vizate beneficiază de prezumția de nevinovăție.
Cine nu este anchetat
Dosarul îl vizează pe Viorel Pașca și pe familia lui.
Nu îl vizează pe medicul-șef care a cerut în scris, în aprilie 2026, internarea permanentă a unui om într-un loc neautorizat. Nu îi vizează pe directorii de direcții de asistență socială din douăzeci de județe care au aprobat, ani la rând, transferuri. Nu îi vizează pe funcționarii care au primit adresa din februarie 2026 și nu au acționat. Nu vizează niciun consiliu local care avea, din 2011, obligația legală de a înființa serviciul social și nu a convocat niciodată ședința.
V. Ce s-a cerut, în scris, înainte
În 2025, jurnalista Carla Tănasie semnalează public existența azilului neautorizat.
În vara lui 2025, Corpul de Control al Ministerului Muncii constată că imobilele sunt proprietăți private, fără formă juridică de serviciu social, și cere UAT-urilor să identifice persoanele.
În august 2025, Ministerul Muncii comunică în scris: preluarea persoanelor găzduite revine autorităților locale.
În februarie 2026 are loc o discuție la Prefectura Bihor, unde i s-ar fi transmis să nu mai primească bolnavi fără adăpost. Tot în februarie, Pașca cere în scris DGASPC Bihor, CJ Bihor și AJPIS Bihor o soluție legală, inclusiv preluarea celor circa 400 de oameni dacă statul consideră activitatea nelegală; precizează că nu îi va evacua. DGASPC Bihor răspunde că nu are responsabilitatea directă de a asigura hrana, tratamentul și îngrijirea.
Pe 3 aprilie 2026, medicul-șef al UPU Constanța cere personal rezidență permanentă pentru un om fără adăpost.
Pe 30 iunie 2026, DIICOT execută 27 de percheziții și 409 persoane sunt evacuate. Pe 2 și 13 iulie, instanțele resping arestarea și ridică măsurile preventive. Pe 21 iulie, bilanțul oficial: 394 în servicii sociale, 15 internați, 3 decedați.
Între avertismentul oficial și intervenție au trecut unsprezece luni. În acele unsprezece luni, un spital județean încă trimitea oameni acolo.
VI. Legea
Aceasta este partea care se discută cel mai puțin și explică cel mai mult.
Obligația care există de cincisprezece ani
Legea asistenței sociale nr. 292/2011 prevede că autoritățile administrației publice locale au responsabilitatea înființării, organizării și administrării serviciilor sociale pentru persoanele fără adăpost. Pentru vârstnicii singuri sau fără copii și pentru persoanele cu dizabilități aflate în stradă, textul folosește un cuvânt mai tare: obligația de a înființa, pe raza teritorială, servicii sociale adecvate.
Legea definește chiar și situația exactă: persoana fără adăpost include explicit pe cea aflată într-o instituție din care urmează să fie externată în două luni și care nu are domiciliu ori reședință. Adică fix bărbatul din scaunul cu rotile, gata de externare, pe care spitalul nu avea unde să îl trimită.
Procedura de înființare: hotărâre a consiliului local. O ședință. Un vot. O hotărâre.
Ce a înființat, de fapt, statul
Prin PNRR — Componenta 13, Ministerul Muncii a estimat necesarul la 8.430 de servicii sociale, dintre care 58,6% centre pentru persoane vârstnice. Finanțarea alocată: 71 de centre de zi.
Centrul de zi este un serviciu excelent — pentru omul care se poate încă îngriji singur, vine dimineața, socializează, face recuperare și pleacă seara acasă. Oamenii de la Dumbrava nu aveau acel „acasă”. Era, de altfel, singurul lucru care îi definea.
Din același document: în 2019, doar 1,3% din populația de peste 65 de ani a beneficiat de servicii sociale. Dintre persoanele cu nevoi accentuate de îngrijire, doar 8% erau în cămine.
Banii
Legea nr. 34/1998 este singurul mecanism prin care statul finanțează direct asociațiile care administrează unități de asistență socială. Nivelul mediu lunar al subvenției de la bugetul de stat, stabilit prin hotărâre de guvern, este de maximum 1.000 de lei de persoană pentru serviciile cu cazare și 600 de lei pentru cele fără cazare.
Până în 2022, aceeași subvenție era de 250 de lei pe lună și rămăsese neschimbată din 2008. Paisprezece ani.
O mie de lei pe lună pentru un om imobilizat înseamnă: trei mese, scutece, medicamente, un infirmier pe tură, căldură, spălătorie și cineva care să îl întoarcă noaptea ca să nu facă escare.
Acum comparația. După evacuare, Guvernul a alocat peste 20 de milioane de lei din fondul de rezervă pentru centre socio-medicale rezidențiale. Separat, pentru 19 beneficiari preluați de Centrul de Îngrijire pentru Persoane Vârstnice din Arad, s-au alocat 878.000 de lei, până la sfârșitul anului 2026.
Costul lunar aproximativ, per persoană: circa 8.400 de lei atunci când statul preia el, în regim de urgență, la Arad — și maximum 1.000 de lei atunci când statul plătește un ONG pentru aceeași muncă.
Calculul pentru Arad aparține redacției: 878.000 de lei împărțiți la 19 beneficiari înseamnă 46.210 lei de persoană; raportat la perioada anunțată, aproximativ cinci luni și jumătate, rezultă un ordin de mărime de circa 8.400 de lei pe lună. Chiar cu o marjă generoasă de eroare, raportul se menține.
Aceiași oameni au costat statul aproape nimic douăzeci de ani și peste douăzeci de milioane în douăzeci de zile.
Capcana licențierii
Chiar și cei 1.000 de lei sunt condiționați. Subvenția se acordă doar furnizorilor acreditați, pentru servicii licențiate. Licența se obține prin îndeplinirea standardelor minime de calitate — Ordinul nr. 29/2019 pentru vârstnici și persoane fără adăpost, Ordinul nr. 82/2019 pentru persoanele cu dizabilități — iar serviciul trebuie să figureze în Nomenclatorul aprobat prin HG nr. 867/2015.
Ordinea reală: construiești sau amenajezi la standard, din banii tăi; angajezi personal calificat pe normativ, din banii tăi; obții avizele, din banii tăi; obții licența; depui dosarul de subvenție, într-o singură fereastră pe an; iar dacă ești selectat, primești până la 1.000 de lei pe lună de beneficiar.
Sprijinul public începe exact în punctul în care nu îți mai era vital.
VII. Întrebarea de un rând
Aici ajungem la episodul cel mai recent și, probabil, cel mai revelator din tot dosarul.
Viorel Pașca a adresat în scris patru instituții ale statului o singură întrebare: are dreptul să găzduiască acasă un om care nu are unde locui, și care este articolul de lege care i-l dă sau i-l refuză?
Prima instituție a răspuns că nu este de competența ei. A doua i-a spus să îndrume omul spre serviciile sociale. A treia i-a spus să se adreseze altor instituții. A patra nu a răspuns deloc.
Patru instituții. Zero articole de lege.
Răspunsul, pe scurt
Nu există în legislația română niciun text care să interzică unei persoane fizice să primească în locuința sa un alt adult, cu acordul acestuia. Dimpotrivă: inviolabilitatea domiciliului și dreptul la viață privată sunt garantate constituțional, dreptul de proprietate include folosința bunului, iar Codul civil reglementează expres comodatul — împrumutul de folosință cu titlu gratuit — care se poate încheia și verbal.
Nu există aviz de ospitalitate. Răspunsul la întrebarea pusă era, deci: da.
De ce nu l-a dat nimeni
Pentru că lângă acel „da” stă o capcană.
Un serviciu social poate funcționa în România numai dacă este licențiat. Funcționarea fără licență constituie contravenție și se sancționează, potrivit Legii nr. 197/2012, cu amendă între 50.000 și 80.000 de lei. Iar nerespectarea obligației de licențiere și a măsurilor dispuse prin procesul-verbal de control, după aplicarea sancțiunii, constituie infracțiune, pedepsită potrivit art. 348 din Codul penal.
Numai că granița dintre găzduire și serviciu social nu este definită nicăieri.
Nu există niciun prag numeric — de la câte persoane devii furnizor? Nu există niciun prag temporal — de la câte luni? Nu există niciun criteriu de conținut — dacă îi dai de mâncare e ospitalitate, dar dacă îl ajuți să se spele? Dacă îi cumperi medicamentele? Dacă îi ții pensia ca să nu o bea? Nu există niciun criteriu de organizare — dacă te ajută un vecin, ai devenit angajator?
Funcționarul care ar fi semnat „da, aveți dreptul, conform articolului cutare” își asuma o interpretare pe care legea nu i-o dă, într-un domeniu unde aceeași faptă poate ajunge la 80.000 de lei amendă și la Codul penal. A preferat să scrie că nu e de competența lui.
Nu este o problemă de oameni. Este o problemă de text.
Ce era, totuși, obligatoriu
Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 stabilește că autoritățile publice sunt obligate să răspundă în scris la petiții în termen de 30 de zile, iar petițiile greșit îndreptate se trimit, în termen de 5 zile, autorității competente, cu înștiințarea petiționarului.
Legea nu spune „îi comunicați petentului să se adreseze altcuiva”. Spune că instituția trimite ea petiția mai departe.
Prin urmare, două dintre răspunsuri au fost incomplete, iar instituția care nu a răspuns deloc este pur și simplu în afara legii.
Rămâne ironia întregului episod: statul nu a putut spune dacă un om are voie să primească alt om în casă — dar, refuzând să spună, a încălcat o lege pe care o cunoaște foarte bine.
VIII. Cine face, de fapt, treaba
Există o parte din această poveste care nu apare în niciun comunicat, pentru că nu are cifră oficială.
În România, îngrijirea celor pe care nimeni nu îi vrea este făcută, într-o proporție covârșitoare, de organizații neguvernamentale. Asociații de cartier. Fundații parohiale. Mănăstiri care dau două sute de mese pe zi. Oameni care au transformat o casă bătrânească într-un adăpost. Echipe de trei voluntari care merg iarna cu ceai prin gări. Statul le numește, în documentele lui, „furnizori privați de servicii sociale”. În multe comune, ele sunt singura formă în care serviciul social există.
Munca aceasta nu seamănă cu fotografia de campanie. Este murdară, repetitivă, prost plătită și nu se termină niciodată cu un rezultat curat. Un om vindecat pleacă și se apucă iar de băut. Altul fuge. Al treilea moare. Nimeni nu bate din palme.
Iar mecanismul prin care statul o susține — o mie de lei pe lună, acordați abia după ce ai construit totul din resurse proprii — nu este un sprijin. Este o recompensă modestă pentru cel care a reușit deja.
Ce ar rezolva problema
Unu. Un prag legal explicit care să separe găzduirea privată de serviciul social — număr de persoane, durată, tip de îngrijire, existența unei remunerații. Orice combinație, dar scrisă.
Doi. Corelarea subvenției din Legea 34/1998 cu standardul de cost al serviciului public echivalent. Dacă statul consideră că un beneficiar costă X, nu poate plăti un furnizor privat cu o fracțiune din X pentru același om.
Trei. O procedură de intrare în legalitate, cu termen și cu răspuns obligatoriu. Cine ridică mâna și cere ajutorul primește, în 30 de zile, fie un plan de conformare cu finanțare, fie preluarea persoanelor. Tăcerea nu poate fi o opțiune administrativă.
Patru. Un statut de adăpost de urgență, autorizabil rapid, cu standarde proporționale cu durata șederii.
Cinci. Răspunderea pentru externare. Un spital nu ar trebui să poată externa un pacient fără domiciliu într-un loc pe care nu l-a verificat. Dacă o face, semnătura trebuie să conteze.
Șase. Aplicarea obligației deja existente din Legea nr. 292/2011. O ședință. Un vot. O hotărâre.
Ce rămâne
Cei doi bărbați duși în Gara Mare din Oradea există în continuare. Și în lege, și în gară. Legea îi are în vedere. Îi definește cu grijă, îi clasifică, îi pune în alineate. În gară, alineatele nu țin de cald.
Undeva în România există acum un preot, o călugăriță, o familie cu o casă mare la țară, un om cu o pensie și două camere goale, care s-au gândit să primească pe cineva de pe stradă. S-au uitat la ce s-a întâmplat vara asta. Au pus și ei, în gând, aceeași întrebare de un rând. Au primit, ca și el, tăcere.
Se vor răzgândi. Și vor avea perfectă dreptate să se răzgândească.
Asta a produs intervenția: nu curățenie în sistem, ci frică în afara lui. O frică ce nu se vede în niciun raport, nu se măsoară în niciun indicator și nu va apărea în niciun rechizitoriu. Se va vedea abia atunci când următorul om externat din spital, fără acte și fără nimeni, nu va mai avea unde să se ducă. Pentru că nu va mai suna nimeni să întrebe „îl luați?”.
Ce nu am putut verifica
Nu există, în spațiul public, mărturii directe ale beneficiarilor relocați. Afirmația că unii dintre ei vor să se întoarcă provine exclusiv de la Viorel Pașca și de la apropiați ai asociației. Nu a fost confirmată de nicio instituție și nu a fost documentată de o redacție prin interviuri cu beneficiarii.
Nu am putut stabili dacă a fost formulată vreo cerere oficială de revenire. Nu cunoaștem cauzele celor trei decese — expertizele medico-legale nu au fost făcute publice. Nu am putut verifica afirmația privind persoane ținute împotriva voinței lor în centrele în care au fost transferate.
Cifrele relocării diferă între comunicate: 391 în 19 județe, apoi 394 în 20 de județe. Am folosit varianta cea mai recentă.
Analiza juridică din acest material are caracter jurnalistic și nu ține loc de consultanță de specialitate. Interpretarea obligatorie o dau instanțele.
Absența vocii celor 409 din dezbaterea publică este, în sine, un fapt care merită consemnat. Timp de două luni, despre ei s-a vorbit mult. Cu ei, aproape deloc.
Surse: date și comunicate ale Ministerului Muncii privind cele 409 persoane și linia telefonică pentru aparținători; declarații publice ale ministrului interimar Dragoș Pîslaru; comunicat DGASPC Sibiu; răspunsuri ale DGASPC Bihor și ale Ministerului Muncii, făcute publice de avocatul Răzvan Doseanu; raport al Corpului de Control al Ministerului Muncii; comunicate DIICOT; hotărârile și motivarea Tribunalului București și ale Curții de Apel București; comunicat al Primăriei Municipiului Arad; postări publice ale lui Viorel Pașca; Constituția României; Codul civil; art. 348 Cod penal; Legea asistenței sociale nr. 292/2011; Legea nr. 34/1998 și normele metodologice (HG nr. 1153/2001, cu modificările ulterioare, inclusiv HG nr. 1259/2024); Legea nr. 197/2012; HG nr. 867/2015; Ordinele MMJS nr. 29/2019 și nr. 82/2019; OG nr. 27/2002; Legea nr. 544/2001; PNRR — Componenta 13; relatări Bihon, eBihoreanul, Aradon, Adevărul, Capital, Antena 3 CNN, DCNews, TVR Info, Aktual24, Spotmedia, G4Media, Digi24.
Calculele marcate ca atare aparțin redacției. Persoanele menționate beneficiază de prezumția de nevinovăție.